Pleaca, dar intoarce-te

I-am dat totul. L-am lasat de nenumare ori sa imi tina sufletul in palma, si sa faca ce vrea cu el. Am avut increderea ca si daca l-ar face bucati, tot el l-ar lipi la loc. Nu mi-a fost teama sa sufar din pricina lui, atata timp cat sufeream langa el, caci zambetul si prezenta sa ma alinau si ma asigurau ca totul va fi bine. 
Si am suferit mult, sa stii! Asa de mult ca nu am mai stiut cine sunt, ca nu a mai stiut nici el cine sunt. Si au fost zile in care nu l-am mai vrut, in care as fi dat orice sa fiu numai eu cu mine insami, sa imi las inima sa respire, sa fie calma si sa se gandeasca doar la ea. Am vrut sa scap de zidurile imaginare care ma asfixiau si de vocile din mintea mea care nu mai taceau.

Dar asa pierduta cum am fost, a stat langa mine. Acum ma intreb daca a stat din datoria fata de daruirea mea totala, sau din frica de a nu mai gasi pe cineva care sa-l iubeasca la fel.
Oricare ar fi raspunsul, azi nu mai e aici. 

A plecat, stii cand? Nu cand n-am mai stiut cine sunt si ce caut in viata lui, nu cand l-am ranit cu vorbele mele rele si atitudinea mea de copil razgaiat, nu cand cand i-am strigat in fata ca poate sa plece chiar acum si sa fie fericit cu alta, nici macar cand i-am spus ca nu mai inseamna nimic pentru mine. 

A plecat cand eu m-am regasit. Cand m-am vindecat si am stiut cine suntem amandoi si cat de mult il iubesc. Cand am inteles in sfarsit ca si el ma iubeste si ca nu sunt singurul personaj in acest roman, cand am reusit sa scot demonii din mine, si am realizat ca imi doresc viata alaturi de el.

Am pus multe intrebari, dar am primit asa putine raspunsuri. Unul dintre raspunsuri l-am citit in ochii lui - mila. Poate si vinovatie. I-a fost mila sa vada cum il privesc cu ochii mei mici acum umpluti de lacrimi, intreband de ce, si el neputand sa imi raspunda. I-a fost mila sa ma stie inca o victima a sa, si ca poate nu as fi meritat. Dar am simtit si un alt tip de mila. Acela de superioritate, care apare atunci cand tu esti bine, si cel din fata ta e la pamant. Nu a fost o mila de la egal la egal. El imi era superior, si durea mai tare decat propria-I plecare. Caci amandoi stiam ca el e bine, ca inima lui e intreaga, ca din momentul in care eu voi parasi camera el va fi liber si ca atatea femei vor simti iubirea si daruirea lui; ca pana vor cadea primii fulgi de zapada amintirea mea va fi ca o fotografie aruncata prin sertare dezordonate. 

Eu pe de alta parte, nu as fi bine. Caci eu aveam inima in genunchi in fata lui, neintelegand ce suflet poate sa existe in el care sa-l lase sa plece de langa iubirea si lacrimile mele. Nu, eu nu as fi bine. Cum as putea, cand el imi era bucuria sufletului, dar si sutul in fund de care aveam de atatea ori nevoie? Era cel care ma intelegea, si cel care nu era de accord cu mine. Cel care ma proteja si ma apara de rautati, dar si cel care ma trimitea in lume sa cuceresc si cele mai inalte culmi.

Stiam amandoi ca eu nu voi fi bine…